Merdenev venise în România odată cu primii specialiști. Era un patiser format într-o școală foarte serioasă. La acea școală se învață că mai întâi trebuie să studiezi bine țara în care urmează să aplici rețeta.
A cerut să vadă produsul național cu brânză și i s-a adus brânzoaica. A gustat-o, a cercetat aluatul, apoi a întrebat de ce i se mai spune și “poale-n brâu”. I s-a explicat. Merdenev a dat încet din cap. Găsise o țară care își ridicase singură poalele. Cea mai grea parte din muncă era deja făcută de localnici.
Avea suficienți patiseri locali de partea lui ca să impună direct vatrușka. Dar Merdenev nu era prost. Dacă venea cu vatrușka, se trezeau imediat voievozii, dacii, barza și viezurele. Așa că Merdenev a lăsat brânza în pace. Nu brânza îl interesa.
Problema era aluatul. Brânzoaica noastră stătea prea bine împreună. Merdenev a considerat situația nesănătoasă. A întins aluatul mai subțire, l-a uns bine și l-a împăturit. A mai pus o foaie, și încă una, având grijă ca între ele să existe suficientă grăsime încât să nu se lipească între ele.
Rezultatul a fost spectaculos. Privită de la distanță, noua prăjitură părea occidentală și, chiar dacă îi purta numele, te ducea cu gândul la Franța. Mușcai dintr-un colț și începea să se desfacă. Firimiturile cădeau peste tot și, ca s-o mănânci, trebuia să nu te mai preocupe nimic altceva decât să încerci s-o ții laolaltă.
Merdenev a zâmbit. Românii au fost încântați. Li s-a părut mai elaborată decât brânzoaica. Unul a întrebat dacă nu cumva era, în fond, tot aluat cu brânză. Ceilalți au deschis dicționarul și cartea de istorie.
Între timp, brânzoaica a început să li se pară primitivă. Poalele-n brâu au rămas în patrimoniul național, numai că, pentru integrarea europeană, au fost ridicate tot mai sus. Occidentul nu ne ceruse asta, dar noi am preferat să nu riscăm.
Merdeneaua, în schimb, a cucerit orașele. Era perfectă pentru vremurile noi: aceeași brânză, multe straturi și foarte puțină legătură între ele. Fiecare foaie era convinsă că ea este cea mai importantă, iar firimiturile, odată ajunse pe masă, își făceau imediat câte o organizație locală.
Merdenev și-a strâns uneltele mulțumit. Nu impusese vatrușka. Luase pur și simplu ceva care stătea întreg și îl făcuse să se desfacă singur.
În plin război al patiseriilor am făcut un mic test despre gustul pe care ni-l lasă România. Nu e despre cât de patrioți sau critici suntem. Este despre cât de bine separăm cauza de simptom, instituția de aparență și influența externă de propriile noastre reflexe. Sper să fie distractiv. Linkul mai jos:
România ca o merdenea! Mi se pare superb com ne reprezintă